I Fink....

Trecut de 60 de ani si alb pe masura, e imbracat mereu "gata de munca", in blugi plini de praf si camasi ponosite. Sapa peste tot in oras unde e chemat in cautare de artefacte, schelete sau doar urme de ziduri.

Calareste o bicicleta in al carei "portbagaj" duce mereu laolalta ceapa, unelte de lucru si carti vechi. I se spune Enciclopedia Ambulanata.
Mainile ii sunt zgrunturoase iar unghiile murdare de pamant.
Are masina de scris si isi poarta manuscrisele in suluri de carton gri - resturi de la servetele de hartie.
Imi aduce deseori flori - care par a fi rupte din colturi de gard sau de prin gradini parasite. Piei vechi, scrumiere din oase, carti in limba germana si dischete - de cand si-a reparat calculatorul.
Traieste intr-o casa ciudata, in aparenta reconstructie, inconjurata de plante uriase care acapareaza toata curtea. Colegii lui - nepoti si nepoate necunoscute- fiindca el nu mai are rude!
In sufrageria extrem de luminoasa are de toate - de la megafon, harti si albume innegrite pana la sticle (de sticla!)de Coca Cola.
Pe una din pasunile de langa Sibiel are o cabana de oier - patru lemne si-o usa - de care imi povesteste de zor, ca acolo merge el vara, la drumetii cu prietenii.
Isi aminteste numele tuturor celor pe care ii intalneste.

Iar numele lui e Werner Fink

.

Un om ciudat, cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc vreodata. L-am cunoscut in timpul muncii la Sibianul. A devenit in doi timp si trei miscari sursa mea de documentare pentru articolele istorice.
Ma cauta prin camerele redactiei sa imi spuna ceva scurt - care dura de obicei 30 de minute. "Poti sa scrii despre nucii negri, sau despre cantareata asta de opera, faimoasa la inceputul secolului, sau despre familia care a avut casa albastra"
Suna - pe mobil - si fix - sa imi dea subiecte de articole.
Motiv de rasete pentru colegii mei care spuneau - uneori pe buna dreptate - ca Fink ma hartuieste - intr-o zi a venit cu lopeti si pamant sa sadeasca flori intre betoanele din curtea redactiei. Lalelele au imbobocit.
Il intalneam desori prin oras, oprindu-si bicicleta pentru a-mi da o plasa cu mere. Virgil colegul meu fotograf il privea si mustacea - "I fink..." (na: I think = Eu cred).


Nu pot spune ca l-am inteles vreodata.
Sau ca nu aveam momente in care ma speria.
Cred ca Fink e putin sau putin mai mult, nebun.
Ca el, multi oameni diferiti fata de ceea ce este acceptat ca "normalitate".
Nebuni dar interesanti.