Mai exista sclavi?
Nu sunt nostalgica desi m-am nascut in comunism - nu m-am lasat influentata de povestile pline de ... dor ale celor care azi il proslavesc pe Ceausescu. Si, oricum, mentalitatea de care vreau sa vorbesc nu cred ca vine de acolo – din micimea si umilinta oamenilor pusi laolalta intr-un sistem nivelant – ci mai degraba din negura vremii medievale – a orasului scuturat de o molima!
Ca sa nu bat prea mult campii, iata care-i buba : O parte, zic, O PARTE, din angajatorii romani traiesc cu impresia ca banii (asa deci salariul) cumpara nu numai activitatea dar si personalitatea, demnitatea, opinia, intr-un cuvant viata, angajatilor lor. Ca simplul gest de a oferi cuiva de munca, transforma acea persoana intr-un sclav propriu si personal al patronilor, gata sa isi puna viata in slujba binelui afacerii din care „seful”, evident, scoate bani.
Nu are rost sa explic cat de neinspirata sunt in alegerea unor, zic, UNOR locuri de munca. Am ajuns de nenumarate ori in situatii pe care, probabil, doar din incapatanare, am incercat sa le duc la bun sfarsit.
Dar lucrand in doua astfel de firme – in care legea medievala a sclavului se aplica din belsug, am privit de fiecare data cu multa atentie in jur.
Ma uimeste sa il aud astazi vorbind pe patronul unei firme de retail din Sibiu, gasindu-si scuze pentru falimentul amanat atatia ani doar prin activitatile de voluntariat ale angajatilor sai. Imi amintesc asadar de zecile de scalvi care suportau cu stoicism isteriile sale dar si ale sotiei – patroana de Romania. De cuplurile de tineri casatoriti care lucrau de zor pe functii diferite, fara a-si vedea banii cu lunile. De frica de neinteles ce cuprindea aceasta multime aparent „neghioaba” la comenzile sefilor. De oameni care nu mancau – nu aveau bani, dar imparteau solidari o sticla de suc – plocon de la patron. Imi vin in minte frigul din halele de marfa si orele atat de lungi de munca haotica de zi, noapte, zi, noapte. Lipsa oricarei initiative personale sau diferentieri intre angajatii care, totusi, se diferentiau – la asumarea responsabilitatii pentru greselile monstruoase facute in acest talmes-balmes.
Si ma intorc, la o experienta mai recenta care „valorifica” in aceeasi maniera unica, forta de munca. Un alt cuplu, o alta poveste medievala de dictatura profesionala. Oameni tratati ca pioni fara minte, gata sa se arunce de pe o stanca la prima vorba a sefului. Aceleasi povesti cu frig, aceeasi frica muta a angajatilor, adusa la disperare chiar. O impotmolire generala a zeci si zeci de "momai" – cu varste si istorii diferite dar fara voci si fara personalitate – asupra lor planeaza mereu amenintarea concedierii. Mofturi patronale si haos.
Nu generalizez – nici macar n-am sa ma intreb daca asa vor fi toate locurile de munca, de aceeasi facatura omeneasca. Dar nu pot sa nu observ lejeritatea cu care, unii conationali de-ai mei, accepta in secolul XXI sclavia. Si felul in care sunt educati unii, da, am zis UNII copii necontaminati inca de aceasta molima medievala. Dovada sta intamplarea urmatoare:
Doua fetite de aproape aceeasi varsta – 7-8 ani, una fiica de patron (sa-i spunem Maria), cealalta, fiica de angajat(Adina), asezate cuminti pe o bancuta oarecare. N-ai zice, uitandu-te la ele, ca sunt diferite, dupa felul in care sunt imbracate, dupa zambetele si jocurile pe care le fac, dupa naivitate. La un moment dat, bunica Adinei intra in vorba si rasul lor:
- Tu (vorbeste cu fiica sefului), cand o sa fii mare, o sa te faci patroana, sa stii! Iar pe tine (vorbeste cu nepoata sa) Maria o sa te ia pe langa ea, sa te faca secretara. Iar buni(vorbeste despre sine) o sa fie femeie de servici. Promiteti?
Eeeh! Nu-i asta exemplul perfect? Buni se vede si peste 20 de ani tot in slujba Marelui Sef. Dar ce-i mai grav e ca o vede si pe nepoata ei copiindu-i exemplul.
Fetele au aprobat-o pe batrana fara prea mare entuziasm. Sper din tot sufletul ca viata le va aduce fix ce isi vor dori.
Comentarii