Dor de inceput

Din nor in nor pana in locul unde nu mai exista nori si unde cerul e la fel de plictisitor ca si pamantul. Plin de vietati ciudate, lipsit de pufuri miscatoare. Asa a ajuns sa merg in imensitatea unui timp ciudat.

Am cautat in zadar garduri, pietre de hotar, hauri sau ape care sa-mi opreasca miscarea monotona. Sa fiu nevoita, zic, sa pun pauza si sa-mi privesc un timp picioarele. Sa observ daca m-am incaltat sau nu. Daca oja rosie, de la Revelion, mai e inca acolo, jos, pe unghiile-mi lungi si zgarioase. Sa pot vorbi, in lipsa vantului care iti taie rasuflarea. Clipi si privi in jur, fara sa-mi mai fie teama ca o sa cad.

Atatea zile fara alta culoare vesela, in afara celei din rasarit. Cateva minute de zambet sub pleoapele intredeschise.

Si stop.

Infricosator necunoscut se intinde azi inaintea mea. Atat de surprinzator incat nu stiu nici ce sa fac cu el, daca mi-l doream cu adevarat. Atat de minunat, tocmai pentru ca e infricosator.

Am facut planuri de cand imi amintesc. Cel mai vechi e de prin clasa a IV-a, cand imi doream sa ma maturizez odata. Asta n-a prea iesit, asa cum nu au iesit nici o parte din urmatoarele: sa invat sa cant, sa zambesc oamenilor de pe strada, sa locuiesc toata viata la tara.
M-am tot mutat dintr-un loc intr-altul, in schimb, am ras si am dansat. Am invatat.

Acum, pentru prima data, n-am nici cea mai mica idee ce-ar trebui sa fac. Mai mult, nu ma intereseaza. O sa cobor din cerul si pamantul plictisitor, asta e sigur. O sa respir un alt fel de aer, poate mai pe indelete.

Rad cu bucurie pentru acest nou inceput. Pe care nu-l incep, de data asta, singura.