Zabrele si cutii de margarina

Suntem suspiciosi si antipatici cand vine vorba de a ne ajuta intre noi. Trebuie ca oamenii care ne cer sprijinul, sa ne patrunda mai intai in suflet pentru ca noi, cei grabiti, obositi, munciti sau mai stiu eu ce, sa le recunoastem suferinta. Trebuie, chiar trebuie, sa ii „cunoastem” sau sa ne simtim obligati de vreo regula obscura, ascunsa intr-un manual de bune maniere, pentru  a-i ajuta?

Ca ea sunt sute de batrani  in Sibiu. „Personaje” pe care toata lumea le cunoaste, in sensul ca multi i-au vazut, auzit sau catalogat, cel putin o data. Povestea ei poate fi inlocuita in orice zi cu cea a batranului adus de spate care vorbea - razand cu toti copiii aflati in trecere prin Piata Mare.  Singuratatea ii mana sa iasa in lume si sa caute, bajbaind printre straini antipatici, ceva mai bun decat linstea unor pereti batrani, ca si ei. 

Sta intr-o casa cu geamuri mari, acoperite insa cu zabrele. O adevarata fortareata pentru batrana de 81 de ani careia nu i-am aflat inca numele. Inchisa precum intunericul ce pluteste peste toate lucrurile pentru ea.

Dar sta  mai mereu in geam, vorbind cu oamenii din jur, cerandu-le sa se apropie.

- Esti aici? Nu vad, mi-a spus ea cu sinceritate, dar ca mine puteau fi multi alti sibieni,  opriti din curiozitate langa zidul vechi.

-  Cum te cheama? Unde stai? Esti maritata? Lucrezi? Unde?  au fost intrebarile ce au urmat in casacada la auzul vocii de dincolo de zabrele.

- Imi arunci o punga la gunoi te rog? a adaugat ea fara pic de umilinta in glas. Da, ma asteptam sa ma roage, doar ii faceam un favor.

- Imi cumperi o apa si o margarina? Stai sa iti dau banii.... a mai spus batrana cu fata zbarcita. Am raspuns imediat „Da” dar nu-mi trecea prin minte ca imi va da in mana 10 lei. Eram doar o necunoscuta.

Cu caciula de lana trasa pe ochi, pe sub care se vad borurile altor caciuli, batrana ma asteapta sa ma intorc, la fereastra. 

-Ai stat cam mult, Alexandra.

Zapacita cum sunt, n-am mai gasit din prima geamul la care trebuia sa las cumparaturile. Noroc  ca mi-am amintit de zabrele...

Var cutia si sticla prin gaurile din metal alunecos si mai stau un pic, sa stam deci, la povesti.  Am vorbit mai mult decat ea, care ma privea in gol, cu ochii ei albastri si zambea.   

-Cand mai vii pe la mine? mi-a spus la sfarsit si i-am promis, crezand ca, luni.  N-am ajuns insa.

Cand am vizitat-o -  marti – am gasit-o tot la geam. Nu m-a recunoscut din prima si mi-a cerut, din reflex, sa ii cumpar margarina. Ma grabeam, i-am cumparat-o, nu intelegeam ce face cu atata unsoare, da, are paine. Am devenit pentru cateva clipe antipatica si am privit-o cu neincredere.

-Cand mai vii? a intrebat. – Mai vin, i-am raspuns fara sa mai promit in zadar.

Ajunsa inapoi in strada, intre semenii mei, suspiciosi si grabiti, am aflat ca batrana e mereu la geam. Normal, am simtit nevoia sa intreb.
Am aflat ca vara cere apa- o plateste, normal, si iarna, margarina. Ca are rude,care o ingrijesc dar, probabil, la fel de nerabdatoare si obosite ca si mine.

„Nu-i nevoie sa iti faci procese de constiinta”, mi-a spus binevoitoare o tanara ce lucreaza in apropiere.

„Da, vorbeste cu toata lumea”, mi-a explicat si o femeie din zona.

Din vorbele noastre, ale celor de afara, ai putea crede ca batrana de dupa zabrele e fericta.

Mergand spre casa m-a traznit insa o intrebare, pe care femeia mi-a pus-o la sfarsit, fiindca eu insistam si pace:  „Ati mancat deja margarina de vineri?”.

- Cand expira, Alexandra? Te uiti putin? , m-a rugat.

Desi nu mi-am dat seama pe moment, mai tarziu, am inceput, poate, sa inteleg. Poate  zic poate, fiindca cine stie sigur?

Cu ochii mintii, am vazut in camera de zi a batranei , pe masa acoperita cu o musama de moda veche, multe, multe obiecte carora nimeni nu le mai gaseste folosinta.

Iar intr-un colt, zeci de cutii de margarina – pretul pe care femeia il plateste zilnic, pentru o vorba buna.