Dar timpul aici nu s-a pierdut
Poveşti de cartier
Nu poţi cunoaşte Sibiul, vizitându-l în grabă. Nu-i poţi descoperi aleile, zidurile, dar mai ales poveştile ascunse, aşa cum nu-i poţi afla adevăratul suflet limitându-te doar la centrul istoric. Oraşul respiră în zonele în care turiştii ajung arareori, iar fiecare dintre cele 22 cartiere ale Sibiului are povestea sa specială. Începând cu acest număr, Sibiu 100% vă propune o incursiune în viaţa puţin cunoscută a cartierelor oraşului. Căutăm istoria, farmecul, dar şi oamenii care au dat şi continuă să dea culoare unuia dintre cele mai cunoscute oraşe ale României. Mergem pe urmele celor care fac din Sibiu un loc atât de special şi vă dezvăluim adevăratele lor bucurii, nostalgii, în câteva clipe de răgaz, la ei acasă. Departe de mulţimea pestriţă şi gălăgioasă din Piaţa Mare, strânşi la colţuri de stradă, în faţa scărilor de bloc sau a magazinelor, în camere largi şi luminoase sau în bucătării înghesuite, dar călduroase, sibienii mai ştiu să spună poveşti de cartier.
Satul ciocanului, moştenirea saşilor
E redundant să spui că în Sibiu, într-o zonă anume sau de altfel oriunde te-ai afla vezi, observi, recunoşti spiritul săsesc. Dar Guşteriţa e unul din locurile cele mai ascunse ale oraşului, unde istoria nu e încă istorie, iar moştenirea e vie dincolo de casele tăcute, cu porţi înalte şi trotuare largi. A fost numit „satul Sibiului”, asociat deseori cu lipsa asfaltului şi până nu de mult cu lipsa canalizării. S-a tot vorbit despre ţiganii mutaţi aici, locatari ai zonelor ridicate din rampa de gunoi. Dar legătura Guşteriţei cu restul Sibiului prezent, e făcută prin însăşi istoria locului şi prin cei peste 2.000 de saşi care trăiau odată aici. Tocmai prin faptul că a rămas şi azi departe, cumva blocat în timp, cartierul şi-a păstrat povestea autentică, asemeni unui aer proaspăt, de ţară.
Străinul de pe străzi
Trecând peste podul Gării, lăsând în urmă agitata intrare pe Calea Guşteriţei, dincolo de podul peste râul Cibin, ştii sigur că ai trecut limita cartierului în clipa în care te trezeşti înconjurat de.. linişte. Case, linişte şi iarăşi case, maşini parcate pe mijlocul drumului, semn că străzile de aici nu sunt niciodată prea aglomerate. Oameni sporovăind într-o doară în staţii de autobuz. Intrând în orice magazin alimentar vei fi privit cu curiozitate. Eşti un străin iar asta se vede de la o poştă – în Guşteriţa toată lumea cunoaşte pe toată lumea.
Carte cu speranţe
Nu exista odinioară decât şcoala saşilor, construită în anul 1898. Astăzi nu mai există decât şcoala românească, situată vis-a-vis de Biserica Evanghelică. În faţa ei, mai mulţi copii ne întâmpină cu entuziasm. Ne privesc şi ei cu uimire în timp ce ne conduc valvârtej, pe scări, în sus. „Aşa este Guşteriţa, mai liniştit, mai rudimentar, dar plin de speranţă”, ne întâmpină zâmbind Ioan Paca, directorul adjunct al Şcolii Generale nr. 11. De la el aflăm că cele două străzi ce urcă pe deal (numite Hula Mare şi Hula Mică) erau locuite în trecut exclusiv de români. La intersecţia celor două hule s-a construit prima şcoală românească la începutul secolului XX, cu o şcoală mai mică situată lângă biserica ortodoxă „Saşii trăiau jos, pe străzile principale”, spune Ioan Paca. Scufundat în tăcere după plecarea etnicilor germani, cartierul e încă viu, crede directorul, iar şcoala e un loc în care, la fel ca odinioară, elevii – astăzi majoritari de etnie romă, luptă pentru un viitor mai bun.
Drumul către primărie
Mai multe schimbări importante au avut loc în vechea localitate în perioada comunistă. Comuna Gusteriţa s-a transformat în anul 1950 în cartier oficial al oraşului Sibiu. Dintre cei mai bătrâni locatari, Milenţia Bozdoc (foto) a rămas singura angajată a fostei primării unde a lucrat exact înainte de transformare. „Am fost anunţaţi într-o bună zi că locurile noastre de muncă se desfiinţează şi invitaţi să dăm examen pentru ocuparea unui post în cadrul primăriei Sibiului”, povesteşte femeia astăzi în vârstă de 85 de ani. Dintre toţi angajaţii primăriei Guşteriţa, Milenţia a fost singura transferată la oraş. „Am fost şefa cabinetului primarului timp de 33 de ani. La început mergeam pe jos până la gară iar apoi luam tramvaiul până în Piaţa Mare”, îşi aminteşte Bozdoc despre perioada anilor ’50.
Rânduiala saşilor
Primele atestări ale vecinătăţilor săseşti datează de la sfârşitul Evului Mediu aşa cum se arată în lucrarea ,,Vecinătatea” de Filip Alexandrescu. Ca şi Sibiul, Guşteriţa a adoptat această formă de organizare a locuitorilor, prezentă chiar şi astăzi, sub forma unei singure vecinătăţi (comparativ cu cele 7 existente în trecut), alcătuită din cei 31 de saşi rămaşi. Alfred Gross nu este numai preşedintele acestei comunităţi dar şi curatorul bisericii evanghelice. Bărbatul se ocupă de toate evenimentele dedicate saşilor din Guşteriţa de la slujbele bilunare, la întâlnirile periodice pentru curăţarea cimitirului. S-a născut în localitatea care număra 2200 de saşi înainte de război. „Şi în timpul comunismului, biserica era plină, nu găseai loc. Acum ne pierdem în atâta spaţiu liber”, spune bărbatul care nu s-a gândit nicio clipă să emigreze. Şi-a urmărit în schimb copiii şi prietenii plecând. „Sunt foarte ataşat de locul acesta, aici îmi doresc să rămân”, spune Gross.
Loc de întâlnire
E de la sine înţeles că în Sibiu, într-o anumită zonă sau oriunde te-ai afla vei observa o parte din istoria etnicilor germani care au locuit aici. Dar o experienţă unică este să asişti, în Guşteriţa la întâlnirile comunităţii săseşti actuale. Să le asculţi povestirile vesele, lipsite de nostalgie despre trecutul Satului Ciocanului. Să le vizitezi biserica impunătoare, rece dar şi camera încălzită în care se roagă iarna – mulţi dintre enoriaşi sunt destul de bătrâni. Să afli că pentru întreţinerea lăcaşului de cult saşii din Germania trimit anual bani la Sibiu. „Cu bine cu rău ne păstrăm şi acum obiceiurile de la bunici”, explică Alfred Gross. Pentru menţinerea moştenirii unei comunităţi astăzi mici, odinioară înfloritoare, saşii au rămas de neclintit din Guşteriţa.
Satul ciocanului
Guşteriţa (Hameršterf, Hammersdorf, în traducere ,,Satul ciocanului"), este una din cele mai vechi localităţi săseşti de pe malul stâng al Cibinului. Se presupune că pe teritoriul localităţii, sau în imediata ei apropiere, s-a aflat Castrul roman Caedonia. În anul 1309 apare ca Vila Umberti . In 1414 apare prima dată denumirea de Hammersdorf. Începând cu 1950 devine cartier al Sibiului.
Recunoscut pentru…
Recoltele bogate de zarzavaturi. Guşteriţenii erau odinioară cei mai căutaţi comercianţi din pieţele Sibiului, aceştia aprovizionând constant oraşul cu legume şi verdeţuri (roşii, morcovi, ceapă, pătrunjel).
Tabla timpului
1301 – Apare primul document care atestă Gusteriţa în legatură cu primul preot din sat
1488 – Guşteriţa avea 44 de hospites sau gospodari, 4 săraci, un om fără avere, un cioban şi un morar
1560 – Gusteriţa exportă pământ galben pentru sobe. Tineretul din Guşteiţa învaţă la Sibiu meseria de pantofar
1691 – Guşteriţa este cea mai mică localitate cu 38 de gospodari a scaunului de la Sibiu
1746 – Locatarii români sunt obligaţi să plece din localitate. Curtea vieneză le dă dreptul să se întoarcă
1901- Se înfiinţează fanfara Guşteriţei
1945 – Deportarea de femei şi bărbaţi apţi de muncă de etnie germană în Rusia
1965 – Începutul exodului saşilor în Germania federală
1987 – Guşteriţa a pierdut o treime din membrii comunităţii
1993 – Introducerea gazului metan
1994 – Se sfârşesc inscripţiile din cartea memorială a bisericii din cauza emigrării preotului Michael Schuller, ultimul ales de guşteriţeni. Comunitatea săsească numără 50 de suflete
2009 – Se introduce canalizarea în Guşteriţa
2012 – Comunitatea mai numără 31 de saşi cu vârste între 19 şi 81 de ani
(,,Hammersdorf in Siebenbürgen : Erinnerungen” - ,,Satul ciocanului din Transilvania: Amintiri” de Johanna şi Erwin Köber)
Nu poţi cunoaşte Sibiul, vizitându-l în grabă. Nu-i poţi descoperi aleile, zidurile, dar mai ales poveştile ascunse, aşa cum nu-i poţi afla adevăratul suflet limitându-te doar la centrul istoric. Oraşul respiră în zonele în care turiştii ajung arareori, iar fiecare dintre cele 22 cartiere ale Sibiului are povestea sa specială. Începând cu acest număr, Sibiu 100% vă propune o incursiune în viaţa puţin cunoscută a cartierelor oraşului. Căutăm istoria, farmecul, dar şi oamenii care au dat şi continuă să dea culoare unuia dintre cele mai cunoscute oraşe ale României. Mergem pe urmele celor care fac din Sibiu un loc atât de special şi vă dezvăluim adevăratele lor bucurii, nostalgii, în câteva clipe de răgaz, la ei acasă. Departe de mulţimea pestriţă şi gălăgioasă din Piaţa Mare, strânşi la colţuri de stradă, în faţa scărilor de bloc sau a magazinelor, în camere largi şi luminoase sau în bucătării înghesuite, dar călduroase, sibienii mai ştiu să spună poveşti de cartier.
Satul ciocanului, moştenirea saşilor
E redundant să spui că în Sibiu, într-o zonă anume sau de altfel oriunde te-ai afla vezi, observi, recunoşti spiritul săsesc. Dar Guşteriţa e unul din locurile cele mai ascunse ale oraşului, unde istoria nu e încă istorie, iar moştenirea e vie dincolo de casele tăcute, cu porţi înalte şi trotuare largi. A fost numit „satul Sibiului”, asociat deseori cu lipsa asfaltului şi până nu de mult cu lipsa canalizării. S-a tot vorbit despre ţiganii mutaţi aici, locatari ai zonelor ridicate din rampa de gunoi. Dar legătura Guşteriţei cu restul Sibiului prezent, e făcută prin însăşi istoria locului şi prin cei peste 2.000 de saşi care trăiau odată aici. Tocmai prin faptul că a rămas şi azi departe, cumva blocat în timp, cartierul şi-a păstrat povestea autentică, asemeni unui aer proaspăt, de ţară.
Străinul de pe străzi
Trecând peste podul Gării, lăsând în urmă agitata intrare pe Calea Guşteriţei, dincolo de podul peste râul Cibin, ştii sigur că ai trecut limita cartierului în clipa în care te trezeşti înconjurat de.. linişte. Case, linişte şi iarăşi case, maşini parcate pe mijlocul drumului, semn că străzile de aici nu sunt niciodată prea aglomerate. Oameni sporovăind într-o doară în staţii de autobuz. Intrând în orice magazin alimentar vei fi privit cu curiozitate. Eşti un străin iar asta se vede de la o poştă – în Guşteriţa toată lumea cunoaşte pe toată lumea.
Carte cu speranţe
Nu exista odinioară decât şcoala saşilor, construită în anul 1898. Astăzi nu mai există decât şcoala românească, situată vis-a-vis de Biserica Evanghelică. În faţa ei, mai mulţi copii ne întâmpină cu entuziasm. Ne privesc şi ei cu uimire în timp ce ne conduc valvârtej, pe scări, în sus. „Aşa este Guşteriţa, mai liniştit, mai rudimentar, dar plin de speranţă”, ne întâmpină zâmbind Ioan Paca, directorul adjunct al Şcolii Generale nr. 11. De la el aflăm că cele două străzi ce urcă pe deal (numite Hula Mare şi Hula Mică) erau locuite în trecut exclusiv de români. La intersecţia celor două hule s-a construit prima şcoală românească la începutul secolului XX, cu o şcoală mai mică situată lângă biserica ortodoxă „Saşii trăiau jos, pe străzile principale”, spune Ioan Paca. Scufundat în tăcere după plecarea etnicilor germani, cartierul e încă viu, crede directorul, iar şcoala e un loc în care, la fel ca odinioară, elevii – astăzi majoritari de etnie romă, luptă pentru un viitor mai bun.
Drumul către primărie
Mai multe schimbări importante au avut loc în vechea localitate în perioada comunistă. Comuna Gusteriţa s-a transformat în anul 1950 în cartier oficial al oraşului Sibiu. Dintre cei mai bătrâni locatari, Milenţia Bozdoc (foto) a rămas singura angajată a fostei primării unde a lucrat exact înainte de transformare. „Am fost anunţaţi într-o bună zi că locurile noastre de muncă se desfiinţează şi invitaţi să dăm examen pentru ocuparea unui post în cadrul primăriei Sibiului”, povesteşte femeia astăzi în vârstă de 85 de ani. Dintre toţi angajaţii primăriei Guşteriţa, Milenţia a fost singura transferată la oraş. „Am fost şefa cabinetului primarului timp de 33 de ani. La început mergeam pe jos până la gară iar apoi luam tramvaiul până în Piaţa Mare”, îşi aminteşte Bozdoc despre perioada anilor ’50.
Rânduiala saşilor
Primele atestări ale vecinătăţilor săseşti datează de la sfârşitul Evului Mediu aşa cum se arată în lucrarea ,,Vecinătatea” de Filip Alexandrescu. Ca şi Sibiul, Guşteriţa a adoptat această formă de organizare a locuitorilor, prezentă chiar şi astăzi, sub forma unei singure vecinătăţi (comparativ cu cele 7 existente în trecut), alcătuită din cei 31 de saşi rămaşi. Alfred Gross nu este numai preşedintele acestei comunităţi dar şi curatorul bisericii evanghelice. Bărbatul se ocupă de toate evenimentele dedicate saşilor din Guşteriţa de la slujbele bilunare, la întâlnirile periodice pentru curăţarea cimitirului. S-a născut în localitatea care număra 2200 de saşi înainte de război. „Şi în timpul comunismului, biserica era plină, nu găseai loc. Acum ne pierdem în atâta spaţiu liber”, spune bărbatul care nu s-a gândit nicio clipă să emigreze. Şi-a urmărit în schimb copiii şi prietenii plecând. „Sunt foarte ataşat de locul acesta, aici îmi doresc să rămân”, spune Gross.
Loc de întâlnire
E de la sine înţeles că în Sibiu, într-o anumită zonă sau oriunde te-ai afla vei observa o parte din istoria etnicilor germani care au locuit aici. Dar o experienţă unică este să asişti, în Guşteriţa la întâlnirile comunităţii săseşti actuale. Să le asculţi povestirile vesele, lipsite de nostalgie despre trecutul Satului Ciocanului. Să le vizitezi biserica impunătoare, rece dar şi camera încălzită în care se roagă iarna – mulţi dintre enoriaşi sunt destul de bătrâni. Să afli că pentru întreţinerea lăcaşului de cult saşii din Germania trimit anual bani la Sibiu. „Cu bine cu rău ne păstrăm şi acum obiceiurile de la bunici”, explică Alfred Gross. Pentru menţinerea moştenirii unei comunităţi astăzi mici, odinioară înfloritoare, saşii au rămas de neclintit din Guşteriţa.
Satul ciocanului
Guşteriţa (Hameršterf, Hammersdorf, în traducere ,,Satul ciocanului"), este una din cele mai vechi localităţi săseşti de pe malul stâng al Cibinului. Se presupune că pe teritoriul localităţii, sau în imediata ei apropiere, s-a aflat Castrul roman Caedonia. În anul 1309 apare ca Vila Umberti . In 1414 apare prima dată denumirea de Hammersdorf. Începând cu 1950 devine cartier al Sibiului.
Recunoscut pentru…
Recoltele bogate de zarzavaturi. Guşteriţenii erau odinioară cei mai căutaţi comercianţi din pieţele Sibiului, aceştia aprovizionând constant oraşul cu legume şi verdeţuri (roşii, morcovi, ceapă, pătrunjel).Tabla timpului
1301 – Apare primul document care atestă Gusteriţa în legatură cu primul preot din sat
1488 – Guşteriţa avea 44 de hospites sau gospodari, 4 săraci, un om fără avere, un cioban şi un morar
1560 – Gusteriţa exportă pământ galben pentru sobe. Tineretul din Guşteiţa învaţă la Sibiu meseria de pantofar
1691 – Guşteriţa este cea mai mică localitate cu 38 de gospodari a scaunului de la Sibiu
1746 – Locatarii români sunt obligaţi să plece din localitate. Curtea vieneză le dă dreptul să se întoarcă
1901- Se înfiinţează fanfara Guşteriţei
1945 – Deportarea de femei şi bărbaţi apţi de muncă de etnie germană în Rusia
1965 – Începutul exodului saşilor în Germania federală
1987 – Guşteriţa a pierdut o treime din membrii comunităţii
1993 – Introducerea gazului metan
1994 – Se sfârşesc inscripţiile din cartea memorială a bisericii din cauza emigrării preotului Michael Schuller, ultimul ales de guşteriţeni. Comunitatea săsească numără 50 de suflete
2009 – Se introduce canalizarea în Guşteriţa
2012 – Comunitatea mai numără 31 de saşi cu vârste între 19 şi 81 de ani
(,,Hammersdorf in Siebenbürgen : Erinnerungen” - ,,Satul ciocanului din Transilvania: Amintiri” de Johanna şi Erwin Köber)
Comentarii