Mai exista sclavi?

Intreb retoric, evident, pentru ca raspunsul la intrebarea mea, sta in povestile prietenilor, cunoscutilor mei, in istoria mea dar, sunt sigura, si in experientele unor persoane pe care nu le-am intalnit inca.
Nu sunt nostalgica desi m-am nascut in comunism - nu m-am lasat influentata de povestile pline de ... dor ale celor care azi il proslavesc pe Ceausescu. Si, oricum, mentalitatea de care vreau sa vorbesc nu cred ca vine de acolo – din micimea si umilinta oamenilor pusi laolalta intr-un sistem nivelant – ci mai degraba din negura vremii medievale – a orasului scuturat de o molima!
Ca sa nu bat prea mult campii, iata care-i buba : O parte, zic, O PARTE, din angajatorii romani traiesc cu impresia ca banii (asa deci salariul) cumpara nu numai activitatea dar si personalitatea, demnitatea, opinia, intr-un cuvant viata, angajatilor lor. Ca simplul gest de a oferi cuiva de munca, transforma acea persoana intr-un sclav propriu si personal al patronilor, gata sa isi puna viata in slujba binelui afacerii din care „seful”, evident, scoate bani.
Nu are rost sa explic cat de neinspirata sunt in alegerea unor, zic, UNOR locuri de munca. Am ajuns de nenumarate ori in situatii pe care, probabil, doar din incapatanare, am incercat sa le duc la bun sfarsit.
Dar lucrand in doua astfel de firme – in care legea medievala a sclavului se aplica din belsug, am privit de fiecare data cu multa atentie in jur.

Ma uimeste sa il aud astazi vorbind pe patronul unei firme de retail din Sibiu, gasindu-si scuze pentru falimentul amanat atatia ani doar prin activitatile de voluntariat ale angajatilor sai. Imi amintesc asadar de zecile de scalvi care suportau cu stoicism isteriile sale dar si ale sotiei – patroana de Romania. De cuplurile de tineri casatoriti care lucrau de zor pe functii diferite, fara a-si vedea banii cu lunile. De frica de neinteles ce cuprindea aceasta multime aparent „neghioaba” la comenzile sefilor. De oameni care nu mancau – nu aveau bani, dar imparteau solidari o sticla de suc – plocon de la patron. Imi vin in minte frigul din halele de marfa si orele atat de lungi de munca haotica de zi, noapte, zi, noapte. Lipsa oricarei initiative personale sau diferentieri intre angajatii care, totusi, se diferentiau – la asumarea responsabilitatii pentru greselile monstruoase facute in acest talmes-balmes.
Si ma intorc, la o experienta mai recenta care „valorifica” in aceeasi maniera unica, forta de munca. Un alt cuplu, o alta poveste medievala de dictatura profesionala. Oameni tratati ca pioni fara minte, gata sa se arunce de pe o stanca la prima vorba a sefului. Aceleasi povesti cu frig, aceeasi frica muta a angajatilor, adusa la disperare chiar. O impotmolire generala a zeci si zeci de "momai" – cu varste si istorii diferite dar fara voci si fara personalitate – asupra lor planeaza mereu amenintarea concedierii. Mofturi patronale si haos.
Nu generalizez – nici macar n-am sa ma intreb daca asa vor fi toate locurile de munca, de aceeasi facatura omeneasca. Dar nu pot sa nu observ lejeritatea cu care, unii conationali de-ai mei, accepta in secolul XXI sclavia. Si felul in care sunt educati unii, da, am zis UNII copii necontaminati inca de aceasta molima medievala. Dovada sta intamplarea urmatoare:

Doua fetite de aproape aceeasi varsta – 7-8 ani, una fiica de patron (sa-i spunem Maria), cealalta, fiica de angajat(Adina), asezate cuminti pe o bancuta oarecare. N-ai zice, uitandu-te la ele, ca sunt diferite, dupa felul in care sunt imbracate, dupa zambetele si jocurile pe care le fac, dupa naivitate. La un moment dat, bunica Adinei intra in vorba si rasul lor:
- Tu (vorbeste cu fiica sefului), cand o sa fii mare, o sa te faci patroana, sa stii! Iar pe tine (vorbeste cu nepoata sa) Maria o sa te ia pe langa ea, sa te faca secretara. Iar buni(vorbeste despre sine) o sa fie femeie de servici. Promiteti?
Eeeh! Nu-i asta exemplul perfect? Buni se vede si peste 20 de ani tot in slujba Marelui Sef. Dar ce-i mai grav e ca o vede si pe nepoata ei copiindu-i exemplul.
Fetele au aprobat-o pe batrana fara prea mare entuziasm. Sper din tot sufletul ca viata le va aduce fix ce isi vor dori.

Zabrele si cutii de margarina

Suntem suspiciosi si antipatici cand vine vorba de a ne ajuta intre noi. Trebuie ca oamenii care ne cer sprijinul, sa ne patrunda mai intai in suflet pentru ca noi, cei grabiti, obositi, munciti sau mai stiu eu ce, sa le recunoastem suferinta. Trebuie, chiar trebuie, sa ii „cunoastem” sau sa ne simtim obligati de vreo regula obscura, ascunsa intr-un manual de bune maniere, pentru  a-i ajuta?

Ca ea sunt sute de batrani  in Sibiu. „Personaje” pe care toata lumea le cunoaste, in sensul ca multi i-au vazut, auzit sau catalogat, cel putin o data. Povestea ei poate fi inlocuita in orice zi cu cea a batranului adus de spate care vorbea - razand cu toti copiii aflati in trecere prin Piata Mare.  Singuratatea ii mana sa iasa in lume si sa caute, bajbaind printre straini antipatici, ceva mai bun decat linstea unor pereti batrani, ca si ei. 

Sta intr-o casa cu geamuri mari, acoperite insa cu zabrele. O adevarata fortareata pentru batrana de 81 de ani careia nu i-am aflat inca numele. Inchisa precum intunericul ce pluteste peste toate lucrurile pentru ea.

Dar sta  mai mereu in geam, vorbind cu oamenii din jur, cerandu-le sa se apropie.

- Esti aici? Nu vad, mi-a spus ea cu sinceritate, dar ca mine puteau fi multi alti sibieni,  opriti din curiozitate langa zidul vechi.

-  Cum te cheama? Unde stai? Esti maritata? Lucrezi? Unde?  au fost intrebarile ce au urmat in casacada la auzul vocii de dincolo de zabrele.

- Imi arunci o punga la gunoi te rog? a adaugat ea fara pic de umilinta in glas. Da, ma asteptam sa ma roage, doar ii faceam un favor.

- Imi cumperi o apa si o margarina? Stai sa iti dau banii.... a mai spus batrana cu fata zbarcita. Am raspuns imediat „Da” dar nu-mi trecea prin minte ca imi va da in mana 10 lei. Eram doar o necunoscuta.

Cu caciula de lana trasa pe ochi, pe sub care se vad borurile altor caciuli, batrana ma asteapta sa ma intorc, la fereastra. 

-Ai stat cam mult, Alexandra.

Zapacita cum sunt, n-am mai gasit din prima geamul la care trebuia sa las cumparaturile. Noroc  ca mi-am amintit de zabrele...

Var cutia si sticla prin gaurile din metal alunecos si mai stau un pic, sa stam deci, la povesti.  Am vorbit mai mult decat ea, care ma privea in gol, cu ochii ei albastri si zambea.   

-Cand mai vii pe la mine? mi-a spus la sfarsit si i-am promis, crezand ca, luni.  N-am ajuns insa.

Cand am vizitat-o -  marti – am gasit-o tot la geam. Nu m-a recunoscut din prima si mi-a cerut, din reflex, sa ii cumpar margarina. Ma grabeam, i-am cumparat-o, nu intelegeam ce face cu atata unsoare, da, are paine. Am devenit pentru cateva clipe antipatica si am privit-o cu neincredere.

-Cand mai vii? a intrebat. – Mai vin, i-am raspuns fara sa mai promit in zadar.

Ajunsa inapoi in strada, intre semenii mei, suspiciosi si grabiti, am aflat ca batrana e mereu la geam. Normal, am simtit nevoia sa intreb.
Am aflat ca vara cere apa- o plateste, normal, si iarna, margarina. Ca are rude,care o ingrijesc dar, probabil, la fel de nerabdatoare si obosite ca si mine.

„Nu-i nevoie sa iti faci procese de constiinta”, mi-a spus binevoitoare o tanara ce lucreaza in apropiere.

„Da, vorbeste cu toata lumea”, mi-a explicat si o femeie din zona.

Din vorbele noastre, ale celor de afara, ai putea crede ca batrana de dupa zabrele e fericta.

Mergand spre casa m-a traznit insa o intrebare, pe care femeia mi-a pus-o la sfarsit, fiindca eu insistam si pace:  „Ati mancat deja margarina de vineri?”.

- Cand expira, Alexandra? Te uiti putin? , m-a rugat.

Desi nu mi-am dat seama pe moment, mai tarziu, am inceput, poate, sa inteleg. Poate  zic poate, fiindca cine stie sigur?

Cu ochii mintii, am vazut in camera de zi a batranei , pe masa acoperita cu o musama de moda veche, multe, multe obiecte carora nimeni nu le mai gaseste folosinta.

Iar intr-un colt, zeci de cutii de margarina – pretul pe care femeia il plateste zilnic, pentru o vorba buna.

„Dar cine sunteţi voi”, a spus Ceauşescu ,,să trăiţi aşa bine, la vile, înconjuraţi de verdeaţă? Ce-i aici, burghezia Sibiului?!”(din amintirile sibianului Ioan Crăciun din momentul mutării sale, în anul 1971, în cartierul Ştrand)

Poveşti de cartier

Nu poţi cunoaşte Sibiul, vizitându-l în grabă. Nu-i poţi descoperi aleile, zidurile, dar mai ales poveştile ascunse, aşa cum nu-i poţi afla adevăratul suflet, limitându-te doar la centrul istoric. Oraşul respiră în zonele în care turiştii ajung arareori. Sibiu 100% continuă incursiunea în viaţa necunoscută a cartierelor. Departe de mulţimea pestriţă şi gălăgioasă din Piaţa Mare, strânşi la colţuri de stradă, în faţa scărilor de bloc sau a magazinelor, în camere largi şi luminoase sau în bucătării înghesuite, dar călduroase, sibienii mai ştiu să spună poveşti fermecătoare. 

Poveşti cu apă - la o plimbare prin Ştrand

E iarnă de-a binelea în orice colţ din oraş. Pe străzile ninse, puţinii trecători se zgribulesc prin faţa vreunui magazin, la intrarea într-o curte sau în staţiile de autobuz. E iarnă şi pe strada Transilvaniei – puţin circulată de pietonii care păşesc cu greu printre troiene. Din aparenta linişte a oraşului de sus, te vezi surprins pe nesimţite de agitaţia de pe străzile Bihorului, Doljului sau Gorjului care străjuiesc „centrul” cartierului Ştrand. Mame cu copii îndărătnici umplu aleile, în drum spre grădiniţe. Bătrâni cu ochelari aburiţi cară sacoşe inscripţionate, călcând cu grijă pe gheaţa proaspătă. Taximetrişti nerăbdători îşi ambalează motoarele maşinilor pentru clienţii care vor să vină. N-ai înţelege, privind în jur, într-o dimineaţă ca oricare alta, legătura dintre mulţimea grăbită şi povestea cartierului înfiinţat la începutul anilor ’70. În mijlocul acestor zăpezi de februarie, ţi s-ar părea poate amuzant că te afli într-un loc pe care sibienii îl numesc simplu, Ştrand.

Legătura cu lumea

Dar e logic – ştrandul a apărut primul, înainte de construcţia primelor vile de pe strada numită firesc … Ştrandului şi cu mult înainte de aglomerarea de blocuri de astăzi, unele dintre ele atât de departe de baza de agrement de lângă stadionul Voinţa. „În trecut strada Transilvaniei nu făcea legătura cu Oraşul de jos, cu strada Vasile Cârlova. Până în anii 70, Cartierul Ştrand de astăzi era un câmp denumit Livada Măcelarilor”, ne spune Marga Grau, fost consilier al oraşului. Ştrandul Sibiului, în schimb, a fost construit încă din 1935 la iniţiativa locuitorilor oraşului, prin intermediul unei societăţi de acţiuni. „A fost de la început o idee de creare a unui ştrand olimpic, cu trei bazine: unul mare şi două mici, foarte modern şi foarte igienic”, ne explică domnul consilier Kurt Klemens. O poveste care circulă printre cei mai vechi sibieni spune că aceia care contribuiau cu diferite sume de bani la construirea ştrandului, aveau, în schimb, intrarea gratuită.

Cu bicicleta, la moară

Acesta nu era însă singurul loc istoric din Sibiu unde se putea face baie. La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul sec. al XX-lea exista un ştrand amenajat în locul actualului Hotel Parc, aparţinând de Şcoala Militară de înot, unul pe strada Băii şi altul lângă actuala Cabană Dumbrava, denumit „la Moara Schreyer”. „Pe cel din strada Băii nu l-am mai prins, dar ştiu din poveştile bătrânilor că avea bazine separate pentru bărbaţi şi femei, iar costumele de baie acopereau corpul în întregime”, povesteşte Marga Grau, în vârstă de 79 de ani. „Baia lui Heitz, (n.r: de pe strada Băii) era amenajată pe un canal deviat din Cibin, dar a fost închis în anii ’30. Era singurul loc din oraş unde se făcea baie cu valuri”, adaugă Kurt Klemens. Erau vremuri de demult cu lipsuri nenumărate sub iminenţa războaielor, dar, totuşi, sibienii aveau pe atunci, mai multe locuri de divertisment „în apă” decât acum. „Erau zile toride de vară - mă suiam pe bicicletă şi dădeam o fugă la moara Schreyer, lacul meu preferat”, îşi aminteşte Grau. 

Mlaştini şi flori

Cu ţurţuri de gheaţă topindu-se timizi pe la streşini sub soarele amiezii, ne continuăm plimbarea pe aleile cartierului Ştrand. Privind în jur la oamenii care lopătează cu energie din nămeţi, povestirile cu veri toride şi salturi sincron devin puţin desuete. În colţul unei vile de pe strada Ştrandului îl descoperim pe Ioan Crăciun, un bătrân care acceptă cu voioşie să ne povestească despre începuturile cartierului. „Sunt printre cei mai vechi locatari de aici, m-am mutat în ’71”, spune el în timp ce urcăm scările către spaţiosul său apartament. „Erau construite deja primele 5 vile de pe partea stângă. De fapt, tot cartierul trebuia să fie numai vile”, afirmă Crăciun, aşezat comod pe un scaun, cu cotul sprijinit de masa din bucătărie. Medieşean de origine, el a primit repartizare la Sibiu şi a rămas uimit când a văzut pentru prima oară cartierul în care urma să locuiască. „În locul bisericii de azi era un câmp agricol, la baza Voinţa era seră de flori, iar în jurul vilelor, mlaştini şi iar mlaştini”, îşi aminteşte el.

Burjuii din vile

Privind cu puţină îngrijorare la zăpada din fereastră, bărbatul ne mai spune că, la un moment dat, chiar Nicolae Ceauşescu a venit să vadă evoluţia lucrărilor din Ştrand. „Proiectanţii erau foarte mândri de bijuteria pe care o creaseră pe hârtie, dar tovarăşul a fost foarte nemulţumit - construcţiile erau prea aerisite, ocupau prea mult loc”, detaliază Crăciun. Aşa îşi explică faptul că vilele construite după 1971, ca şi cea în care locuieşte el, sunt lipite două câte două şi nu au atât de mult spaţiu verde. „Au fost probleme mai târziu, oamenii dăduseră avansuri pentru vile, le-au fost oferite apartamente la bloc, n-au fost de acord”, mai spune bărbatul care se ridică, să se întoarcă la zăpada din curte. Chiar şi aşa, zona aceasta este una dintre cele mai liniştite zone de „blocuri” din cartier şi poate chiar din oraş. 

Cu schiurile pe câmp

Oamenii se cunosc marea majoritate între ei, se ajută cu drag şi se bucură de calmul din jur. Nu atât de mult şi de apa care se strânge ocazional pe aleile dintre vilele de pe Ştrandului, după cum ne spune Viorel Olariu, un bărbat aflat tot la deszăpezit trotuare. Şi el este unul dintre locatarii mutaţi în 1971, când, spune acesta, pe locul asfaltului de azi, se plimbau raţele şi gâştele pe apă: „Lucru care s-ar putea întâmpla şi acum căci zona este inundată foarte des”, afirmă el supărat.

„Într-adevăr, înainte de construcţia blocurilor, zona era puţin umedă”, confirmă Kurt Klemens. „Dar era o frumuseţe, mai ales iarna. De la Moldovei începea câmpul – pe care sibienii se dădeau adeseori cu schiurile pentru a ajunge mai uşor în Turnişor”, adaugă consilierul FDGR, el însuşi un fost practicant al acestui sport „de oraş”. 

Apă şi beton

O imagine impresionantă – schiori pe vechiul Câmp al Măcelarului, aproape incredibilă pentru că e atât de diferită de tot ceea ce ne înconjoară astăzi: blocuri, ce-i drept, foarte îngrijite, cu alei frumoase, încadrate de arbuşti pitici; sibieni bătându-şi covoarele şi spălându-le pe zăpada care se murdăreşte de praf; cozi la poştă, cozi în faţa bancomatelor şi oameni stând la rând pentru o cafea caldă; copii escaladând fără prea mare spor movila din parc- făcând acrobaţii prin aer căci, sub zăpada pufoasă, stă ascuns un strat gros de gheaţă. Oraşul se transformă în fiecare zi. Agitaţi şi aparent neatenţi, sibienii din cartierul Ştrand continuă să scrie însă, o poveste cu apă şi beton pe locul unde, odinioară, doar sălciile băteau în vânt. 

Tabla timpului

1914 – pe locul actualului cartier apare denumirea de Câmpul Măcelarului

1935 – construirea Ştrandului Sibiului, inaugurat în 1936

1948 – naţionalizarea Ştrandului

1970 – construcţia primelor 5 vile din cartierul Ştrand

2002 – Biserica Evanghelică a cerut retrocedarea terenului pe care a fost construit Ştrandul - închis publicului larg

2008 – cererea este aprobată de Comisia pentru retrocedări; se redeschide Ştrandul Sibiului, complet renovat 

2000 – 2012 – cartierul Ştrand se extinde mult dincolo de fostele limite. Apare cartierul Ştrand II (în prelungirea străzii Săcel şi mai apoi înspre străzile Tililşca, Iazului), compus în mare parte tot din vile sau blocuri cu 4-5 etaje. 

Foto:Emil Fischer pe www.sibiul.ro

Idei noi

Trecut ani la rândul prin diferite forme de administrare, ştrandul Sibiului a fost închiriat în anul 2006 fimei Corsa Trans, reprezentată de omul de afaceri Ioan Popa (cunoscut sub numele de Corsaru). Valoarea investiţiilor de renovare a ştrandului, deschis în anul 2008, a fost de circa 2 milioane de euro. Şi municipalitatea locală a iniţiat, în acelaşi an, un proiect de amenajare a unui ştrand municipal şi a unei zone de agrement în pădurea Dumbrava Sibiului, încă nerealizat. 

Recunoscut pentru…

confortul oferit de vilele şi casele cu spaţii generoase.Proximitatea de centrul oraşului, în special de zona Bulevardului Victoriei şi de cartierul numit în trecut Josefvorsadt. 

(Articol de Alexandra Ion Cristea publicat in saptamanalul Sibiu 100%)

"Am pierdut nenumăraţi de mulţi oameni şi bunuri dar timpul aici nu s-a pierdut” (Michael Schuller, ultimul preot sas din Guşteriţa în cronica bisericii din 1991)

 Poveşti de cartier

Nu poţi cunoaşte Sibiul, vizitându-l în grabă. Nu-i poţi descoperi aleile, zidurile, dar mai ales poveştile ascunse, aşa cum nu-i poţi afla adevăratul suflet limitându-te doar la centrul istoric. Oraşul respiră în zonele în care turiştii ajung arareori, iar fiecare dintre cele 22 cartiere ale Sibiului are povestea sa specială. Începând cu acest număr, Sibiu 100% vă propune o incursiune în viaţa puţin cunoscută a cartierelor oraşului. Căutăm istoria, farmecul, dar şi oamenii care au dat şi continuă să dea culoare unuia dintre cele mai cunoscute oraşe ale României. Mergem pe urmele celor care fac din Sibiu un loc atât de special şi vă dezvăluim adevăratele lor bucurii, nostalgii, în câteva clipe de răgaz, la ei acasă. Departe de mulţimea pestriţă şi gălăgioasă din Piaţa Mare, strânşi la colţuri de stradă, în faţa scărilor de bloc sau a magazinelor, în camere largi şi luminoase sau în bucătării înghesuite, dar călduroase, sibienii mai ştiu să spună poveşti de cartier.

Satul ciocanului, moştenirea saşilor


E redundant să spui că în Sibiu, într-o zonă anume sau de altfel oriunde te-ai afla vezi, observi, recunoşti spiritul săsesc. Dar Guşteriţa e unul din locurile cele mai ascunse ale oraşului, unde istoria nu e încă istorie, iar moştenirea e vie dincolo de casele tăcute, cu porţi înalte şi trotuare largi. A fost numit „satul Sibiului”, asociat deseori cu lipsa asfaltului şi până nu de mult cu lipsa canalizării. S-a tot vorbit despre ţiganii mutaţi aici, locatari ai zonelor ridicate din rampa de gunoi. Dar legătura Guşteriţei cu restul Sibiului prezent, e făcută prin însăşi istoria locului şi prin cei peste 2.000 de saşi care trăiau odată aici. Tocmai prin faptul că a rămas şi azi departe, cumva blocat în timp, cartierul şi-a păstrat povestea autentică, asemeni unui aer proaspăt, de ţară.

Străinul de pe străzi

Trecând peste podul Gării, lăsând în urmă agitata intrare pe Calea Guşteriţei, dincolo de podul peste râul Cibin, ştii sigur că ai trecut limita cartierului în clipa în care te trezeşti înconjurat de.. linişte. Case, linişte şi iarăşi case, maşini parcate pe mijlocul drumului, semn că străzile de aici nu sunt niciodată prea aglomerate. Oameni sporovăind într-o doară în staţii de autobuz. Intrând în orice magazin alimentar vei fi privit cu curiozitate. Eşti un străin iar asta se vede de la o poştă – în Guşteriţa toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Carte cu speranţe

Nu exista odinioară decât şcoala saşilor, construită în anul 1898. Astăzi nu mai există decât şcoala românească, situată vis-a-vis de Biserica Evanghelică. În faţa ei, mai mulţi copii ne întâmpină cu entuziasm. Ne privesc şi ei cu uimire în timp ce ne conduc valvârtej, pe scări, în sus. „Aşa este Guşteriţa, mai liniştit, mai rudimentar, dar plin de speranţă”, ne întâmpină zâmbind Ioan Paca, directorul adjunct al Şcolii Generale nr. 11. De la el aflăm că cele două străzi ce urcă pe deal (numite Hula Mare şi Hula Mică) erau locuite în trecut exclusiv de români. La intersecţia celor două hule s-a construit prima şcoală românească la începutul secolului XX, cu o şcoală mai mică situată lângă biserica ortodoxă „Saşii trăiau jos, pe străzile principale”, spune Ioan Paca. Scufundat în tăcere după plecarea etnicilor germani, cartierul e încă viu, crede directorul, iar şcoala e un loc în care, la fel ca odinioară, elevii – astăzi majoritari de etnie romă, luptă pentru un viitor mai bun.

Drumul către primărie

Mai multe schimbări importante au avut loc în vechea localitate în perioada comunistă. Comuna Gusteriţa s-a transformat în anul 1950 în cartier oficial al oraşului Sibiu. Dintre cei mai bătrâni locatari, Milenţia Bozdoc (foto) a rămas singura angajată a fostei primării unde a lucrat exact înainte de transformare. „Am fost anunţaţi într-o bună zi că locurile noastre de muncă se desfiinţează şi invitaţi să dăm examen pentru ocuparea unui post în cadrul primăriei Sibiului”, povesteşte femeia astăzi în vârstă de 85 de ani. Dintre toţi angajaţii primăriei Guşteriţa, Milenţia a fost singura transferată la oraş. „Am fost şefa cabinetului primarului timp de 33 de ani. La început mergeam pe jos până la gară iar apoi luam tramvaiul până în Piaţa Mare”, îşi aminteşte Bozdoc despre perioada anilor ’50.

Rânduiala saşilor

Primele atestări ale vecinătăţilor săseşti datează de la sfârşitul Evului Mediu aşa cum se arată în lucrarea ,,Vecinătatea” de Filip Alexandrescu. Ca şi Sibiul, Guşteriţa a adoptat această formă de organizare a locuitorilor, prezentă chiar şi astăzi, sub forma unei singure vecinătăţi (comparativ cu cele 7 existente în trecut), alcătuită din cei 31 de saşi rămaşi. Alfred Gross nu este numai preşedintele acestei comunităţi dar şi curatorul bisericii evanghelice. Bărbatul se ocupă de toate evenimentele dedicate saşilor din Guşteriţa de la slujbele bilunare, la întâlnirile periodice pentru curăţarea cimitirului. S-a născut în localitatea care număra 2200 de saşi înainte de război. „Şi în timpul comunismului, biserica era plină, nu găseai loc. Acum ne pierdem în atâta spaţiu liber”, spune bărbatul care nu s-a gândit nicio clipă să emigreze. Şi-a urmărit în schimb copiii şi prietenii plecând. „Sunt foarte ataşat de locul acesta, aici îmi doresc să rămân”, spune Gross.

Loc de întâlnire

E de la sine înţeles că în Sibiu, într-o anumită zonă sau oriunde te-ai afla vei observa o parte din istoria etnicilor germani care au locuit aici. Dar o experienţă unică este să asişti, în Guşteriţa la întâlnirile comunităţii săseşti actuale. Să le asculţi povestirile vesele, lipsite de nostalgie despre trecutul Satului Ciocanului. Să le vizitezi biserica impunătoare, rece dar şi camera încălzită în care se roagă iarna – mulţi dintre enoriaşi sunt destul de bătrâni. Să afli că pentru întreţinerea lăcaşului de cult saşii din Germania trimit anual bani la Sibiu. „Cu bine cu rău ne păstrăm şi acum obiceiurile de la bunici”, explică Alfred Gross. Pentru menţinerea moştenirii unei comunităţi astăzi mici, odinioară înfloritoare, saşii au rămas de neclintit din Guşteriţa.


Satul ciocanului
Guşteriţa (Hameršterf, Hammersdorf, în traducere ,,Satul ciocanului"), este una din cele mai vechi localităţi săseşti de pe malul stâng al Cibinului. Se presupune că pe teritoriul localităţii, sau în imediata ei apropiere, s-a aflat Castrul roman Caedonia. În anul 1309 apare ca Vila Umberti . In 1414 apare prima dată denumirea de Hammersdorf. Începând cu 1950 devine cartier al Sibiului.


Recunoscut pentru…
Recoltele bogate de zarzavaturi. Guşteriţenii erau odinioară cei mai căutaţi comercianţi din pieţele Sibiului, aceştia aprovizionând constant oraşul cu legume şi verdeţuri (roşii, morcovi, ceapă, pătrunjel).







Tabla timpului

1301 – Apare primul document care atestă Gusteriţa în legatură cu primul preot din sat
1488 – Guşteriţa avea 44 de hospites sau gospodari, 4 săraci, un om fără avere, un cioban şi un morar
1560 – Gusteriţa exportă pământ galben pentru sobe. Tineretul din Guşteiţa învaţă la Sibiu meseria de pantofar
1691 – Guşteriţa este cea mai mică localitate cu 38 de gospodari a scaunului de la Sibiu
1746 – Locatarii români sunt obligaţi să plece din localitate. Curtea vieneză le dă dreptul să se întoarcă
1901- Se înfiinţează fanfara Guşteriţei
1945 – Deportarea de femei şi bărbaţi apţi de muncă de etnie germană în Rusia
1965 – Începutul exodului saşilor în Germania federală
1987 – Guşteriţa a pierdut o treime din membrii comunităţii
1993 – Introducerea gazului metan
1994 – Se sfârşesc inscripţiile din cartea memorială a bisericii din cauza emigrării preotului Michael Schuller, ultimul ales de guşteriţeni. Comunitatea săsească numără 50 de suflete
2009 – Se introduce canalizarea în Guşteriţa
2012 – Comunitatea mai numără 31 de saşi cu vârste între 19 şi 81 de ani
(,,Hammersdorf in Siebenbürgen : Erinnerungen” - ,,Satul ciocanului din Transilvania: Amintiri” de Johanna şi Erwin Köber)

El

El, un roman stabilit in Spania, fauritor de castele de nisip si de vise. S-a « ajuns »  dupa un timp si a gasit un loc de munca sigur, frumos dar sezonier. Face vara intr-un birou dichisit, cu dupa-amieze lenese pe malul marii calme, dintr-un port al Mallorcai.
Si iarna pe calculator, cautand mereu joburi in Germania sau Austria din linistea monotona a unui apartament din Resita. Nu pleaca niciodata sa lucreze in resorturile alpine dar are destul de mult timp. Sa vada documentare, sa citeasca articole despre profetiile maiase. Sa stea la taclale pe mess.

Eu, o romanca in Romania, inca nu obosita. In urma cu termenele de predare pe care mi le pun si le incalc mai mereu. Pierduta uneori in zeci de site-uri deschise. Plictisita cumva de oamenii care spun, vor, gandesc mai mereu, ceva. Prezenta pe mess dar absenta in lipsa unei situatii gen 112 (care oricum nu se da niciodata acolo). Vorbind doar ca sa vorbesc, si sa ma intarzii si mai mult, pana in ultimul moment si dupa.

El:ceau
Eu : hei sunt un pic busy
El:nu-i bai...cred ca azi ies sa urlu un pic in centru ; vreau sa-i intreb pe oameni acum
ce schimbare asteapta de la psd si pnl in noembrie… anyway...
Eu- nimic. Vedeam doar ca scrie, intarziata cum sunt…

El:poate ca vin sa va vad si pe voi undeva sapt viit ; poate in weekend
Eu: okey
N-am mai adaugat ca de obicei, te ducem la karaoke, hai, numai hai ! E racit.

El: ti-am povestit vreodata de moneda de 100 de lei cu regele Mihai pe care am gasit-o cand eram mic? eram in clasa a treia cred..
Eu : fain. Nimic mai mult. De fapt cine mai are in zilele noastre o moneda regala ??

El: era o zi de toamna tarzie, facusem ore de dimineatza
Poti citi daca iti scriu?
Si tocmai avusesem istorie in ziua aia.
Nu stiu daca asa era dar in cartile de istorie, erau pusi la gramada, Alexandru Ioan Cuza, si regii dinastiei Hohenzollern, cate doua trei randuri si o poza. Tin minte cat de impresionat eram de ideea de regalitate, putere, respect…Se umfla pipota in mine ca pesmetul in apa !! Si tin minte ca le sopteam colegilor ca mie mi-ar placea sa avem si acum un rege
In fine. Mergand spre casa, vad pe trotuarul de langa scoala …o moneda. O ridic. O curat. Credeam ca e una de 3 lei. Ma vedeam deja cumparand langosi
Prima mea impresie a fost ca ar fi o moneda straina dar apoi am observat ca inscriptiile de pe ea erau in limba romana. Era o moneda foarte frumoasa, mult mai frumoasa decat cele comuniste cu tractoare si spice de grau.Iar capul era chipul unui barbat tanar si din jos scria : M.S. Mihai I
Devenise demult interesant asa ca mi-am lasat articolul deoparte si asteptam sa vad ce mai scrie.

Eu : o mai ai?
El:vad ca te plictisesc
Nu
Prietenul meu avea o moneda regala gasita pe jos in copilarie. Epic ! E doar un monarhist convins.  

Eu : ce-ai facut cu ea?
El:am bagat-o in buzunar, tinand-o inca in pumnul strans, gasisem o comoara!!!
Si...era cel mai minunat lucru care mi se putea intampla !
Eu – comorile copilariei, le purtam mereu cu noi

El: Ajung acasa. Urc zece etaje pe jos zburand si intrand in casa i-o arat mamei si o intreb ce stie despre ea…Incepe sa-mi povesteasca ca pe vremea regelui traiau boieri care ii-i bateau pe taranii saraci. Cum ca noi am fi fost proprietatea lor
Ma dureau cuvintele alea nu vroiam sa fie adevarate !!!


Ma asteptam la o lectie de istorie dar nu la una atat de nuantata.

El:Mama ia moneda. Se uita scurt la ea si imi spune : mai bine arunc-o la gunoi pentru ca daca vine cineva si o gaseste in casa avem necazuri cu militia (in vremea aia ne cautau cam des pe acasa). Mama lucra la un depozit de branza si o controlau sa vada daca fura.
Eu : ai aruncat-o tu?
sau ea?
El: nu, ea
am plans

Eu: hehe ( o reactie nu prea sensibila, ce-i drept)
El: si am plecat in dormitor
dar i-am spus
inainte de a arunca moneda
EU VREAU SA FIE REGELE
Eu : faina poveste
ma lasi sa ti-o pun pe blog?
El : da. Intelegi ca pentru mine moneda aia era primul obiect care ma lega real de un vis ?
pe care il am si azi, inca. Atat.

Am crescut poate fara modele in timpul comunismului. Dar comorile pe care le-am gasit intamplator pe drum, ne-au putut da, fiecaruia dintre noi, un sens si un vis pretios.
Nu sunt neaparat monarhista, mi se trage probabil de la debusolarea totala.
Dar nu pot sa nu apreciez un model de moneda frumoasa.
Cand suntem mici credem ca vom face lumea mai buna. La maturitate descoperim ca putem.

Decembrie tarziu

E noiembrie si totusi decembrie pe strazile Orasului De Jos. O tacere inghetata - ca o hartie creponata - atarnata pe ramurile copacilor.
E miezul zilei si totusi tarziu pentru precupetii din piata. Caini vagabonzi au iesit de nicaieri, in cautare de stapani.
Florile au inghetat in vasele lor frumos colorate - nu e ziua nimanui.

In singurul loc cald - chioscul non-stop ce nu vinde nimic in afara de cafea - mai multi intarziati urmaresc fara chef un festival, eveniment, sarbatoare populara.
Nu e loc aici inauntru pentru batrana imbrobodita pana-n crestetul capului ce vinde... macese... in piata goala.
-La ce se folosesc astea? o intreaba un  trecator.
-Pentru ceai... raspunde ea iar barbatul care nu e convins da din cap fara rost.

Batrana isi muta cele doua pungi cu bobite rosii de pe-o parte pe alta a trotuarului, miscandu-se greu in haina ei mare. Se rezeama de un zid, isi strange broboada.
-Du-te-acas, gata pe ziua de azi, ii striga un vanzator incalzindu-si mainile pe-un pahar de cafea. Mori de frig...rade el printre buzele uscate de ger apoi se indeparteaza grabit.

-Nu, nu, n-am murit inca, ii raspunde babuta in gol.

Merge apoi de-a lungul strazii pustii, calcand cu grija: incet, tot mai incet doar-doar o veni cineva.
-Doamna, nu vreti macese? o intreaba pe femeia infofolita in haina de blana, rasarita de pe-o strada laturalnica.
Aceeasi intrebare invariabil.
-Pentru ce sa le folosesc?
Doamna traverseaza in graba - are probabil de ajuns undeva.

Batrana si cele doua plase raman pe trotuar.
Nemiscata, strange pungile de plastic ce se incapataneaza sa ramana pline, agatate fara rost de mainile ei.
Femeia cu ochii inlacrimati - de frig, e singurul lucru viu de pe strada acum.